Nici nu stiu de unde sa incep, cum sa incep, acest domeniu vast, aceasta stare in care lancezesc mii de oameni, mii de oameni care sunt guvernati de negura prostiei. “Pai stai sa ne intelegem frate, eu nu am rugat pe nimeni sa-mi care crucea-n spate, ba mie mi-ajunge, nu mai vreau sa indur, m-am saturat de serpi, plec dincolo fur!” Sa-mi fur libertatea de a trai intr-o lume mai buna, intr-o lume mai putin viciata de acest flagel incomensurabil, departe de aceste tzaranisme de prost gust, de acesti oameni incuiati care cred ca au tot, care cred ca sunt intangibili (si da, au dreptate, prostia confera un astfel de scut). Am realizat, am tolerantza 0 la asa ceva, pur si simplu nu mai pot sa-mi dozez timpul pentru toti ratatii. Serios acum, chiar nu stiu ce se mai poate spune despre asa ceva… a devenit fix ca un cliseu, general acceptat! Plec sa ma salvez. Cred ca abia acum urmeaza prima zi din restul vietii mele, si ma intreb de ce aceasta zi nu vine mai devreme, mai de cand ai mai putini ani, sa poti recupera. Ma simt ca un intruns in trenul lor, fara bilet (si asta a devenit un cliseu, “asta simt, asta fac”, da’ ce esti animal? numai animalele fac asta, instinctiv, o justificare ipocrita, sora cu prostia enumerata mai sus). Si sa ma scutur de praf, sa nu ma atinga si pe mine aceasta molima, cancersoasa, la dracu. Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme… As mai sta sa stau, dar nu mai am vreme! Ma duc sa imi iau bilet spre libertate! Oare suna stupid? Oare dau dovada si eu la randul meu de prostie?
