Dor si doare

Nu stiu ce ma doare mai mult faptul ca mi-e dor sau faptul ca ma doare…

Poate a fost la un moment dat, un moment, in care nu am mai tinut cont de mine, sau de ei. Si acum nu mai stiu nimic. Nu mai stiu nimic de o buna bucata a vietii mele care m-a dus si m-a intors de la soare in iad si invers. Mi-au secat cuvintele si doare. I-adevarat, toate trec, se duc toate, dar nimic nu trece fara sa lase urme. Candva am fost cu privirea asa de curiozitate… sa vad ce am mai ramas si paradoxal, m-am intristat in loc sa ma bucur. Ce s-a intamplat cu visul? A fost doar o festa a mintii mele in timp ce eu incercam sa ma recuperez? Si cat m-am mintit. Si cat de fericit am fost si am fost si la trecut… dor si doare. De tot. De tine.

Ah, salveaza-te in ciorne.

Nu mai stiu cand sa pun punct si virgula, cand s-o iau de la capat, inca nu ma pot trezi din debusolare, fara o directie schimbatoare, ai uitat de tine si mi-e dor si doare…

Parca a fost ieri. Sau nu a fost niciodata? Add new post! Da. A fost un cumul de tot si toate, deloc abstract, aproape tangibil, dar efemer in acelasi timp. Ma intreb, asa e la toata lumea? Nu de alta, doar sa nu mai intru in panica.

Ce tare si rece era parchetul gol. Ah, franturi. Flash-uri de-o schioapa. Asternand o patura, parca aveam totul. Pentru ca ma aveam pe mine. Mi-e dor de acele culori, fiind orb, ca soarele ce batea prin fereastra imbaxita de vreme cu tocul putrezit din lemn, cu vopseaua scorojita. Dar aveam totul. Acum nu mai am nimic, pentru ca nu ma mai am pe mine.

Si, si pluta dintr-o cutie luata din Practiker (nu mai stiu ce a fost in ea), ce rol de masa imbelsugata juca. Mica si alba, aveam loc la ea. Atunci mi se parea un chin, acum mi se pare totul. Mi-e dor… si doare… Tot franturi, pe un blog sec, fara esenta, aruncat cu cuvinte degeaba. Prin natura mea nu imi plac ambiguitatile, iar acum am nevoie de ele sa imi alin drumul in aliniament.

Am ras cu voce tare acum! De rasul tau necontrolat. De mine.

Mai stii ce “miculutza” era ? Uh, blufez…

Mai adanc decat negrul, se poate? Si iarasi ma intreb…  ce ma doare mai mult, faptul ca mi-e dor sau faptul ca ma doare? Cand cerul se limpezeste de nori, ii vezi doar frumusetea.

Revenind acasa dupa o calatorie aproape ireala, ma intreb daca am trait cu adevarat. Si ce fantasme, si ce umbre, si ce intreruperi de ceas si daca te uiti la el inseamna ca te iubeste cineva, atunci o sa stau cu ochii pe el, la dracu. Acum ma gandeam la 20000 de lucruri, harababura, ordonate in dezordine, cu strada Mesteacanului, 2E, langa mine; pe banca. Si ma intreb, daca azi este doar o poarta spre ieri, prin care sa privesti fara sa speri in trecut, atunci de ce poarta spre viitor se deschide asa greu, dar cu atatea sperante? Dar maine se va deschide din nou in fata ta. Si te vei uita prin ea sa ma vezi ce fac azi.

Ce orb am fost? Unde am fost cand eu era placat?

Atat.

Ipocrizie

Nici nu stiu de unde sa incep, cum sa incep, acest domeniu vast, aceasta stare in care lancezesc mii de oameni, mii de oameni care sunt guvernati de negura prostiei. “Pai stai sa ne intelegem frate, eu nu am rugat pe nimeni sa-mi care crucea-n spate, ba mie mi-ajunge, nu mai vreau sa indur, m-am saturat de serpi, plec dincolo fur!” Sa-mi fur libertatea de a trai intr-o lume mai buna, intr-o lume mai putin viciata de acest flagel incomensurabil, departe de aceste tzaranisme de prost gust, de acesti oameni incuiati care cred ca au tot, care cred ca sunt intangibili (si da, au dreptate, prostia confera un astfel de scut). Am realizat, am tolerantza 0 la asa ceva, pur si simplu nu mai pot sa-mi dozez timpul pentru toti ratatii. Serios acum, chiar nu stiu ce se mai poate spune despre asa ceva… a devenit fix ca un cliseu, general acceptat! Plec sa ma salvez. Cred ca abia acum urmeaza prima zi din restul vietii mele, si ma intreb de ce aceasta zi nu vine mai devreme, mai de cand ai mai putini ani, sa poti recupera. Ma simt ca un intruns in trenul lor, fara bilet (si asta a devenit un cliseu, “asta simt, asta fac”, da’ ce esti animal? numai animalele fac asta, instinctiv, o justificare ipocrita, sora cu prostia enumerata mai sus). Si sa ma scutur de praf, sa nu ma atinga si pe mine aceasta molima, cancersoasa, la dracu. Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme… As mai sta sa stau, dar nu mai am vreme! Ma duc sa imi iau bilet spre libertate! Oare suna stupid? Oare dau dovada si eu la randul meu de prostie?

Interesanta idee

Scufita Rosie – Analiza (multumesc colegilor pentru articol)

Scufita Rosie – Analiza

Date: Scufita Rosie este fetita cuminte.

Analiza: Din start ne dam seama ca este vorba despre o minora de care copiii, in rautatea lor, si-au batut joc cu aceasta porecla, probabil din cauza unei caciulite rosii crosetate de mamica ei, pe care fetita o poarta des din cauza unei sensibilitati fizice la frig in regiunea craniului. Asadar avem de-a face cu o bolnava marginalizata si descurajata de societatea din jurul ei.

Date: Scufita merge zi de zi cu cosuletul cu mancare la bunicuta care locuieste in padure.

Analiza: Nici o bunica normala nu locuieste in padure. Singura explicatie este ca aceasta bunica a primit in urma retrocedarilor cateva hectare de teren impadurit. Este stiut ca taranii nu se gandesc mult ca sa prade padurea de lemne, mai ales inainte de venirea iernii. Asadar aceasta bunica este o scorpie zgarcita care si-a facut casa in padure (oare nu tot din lemn taiat fara aprobare de la Ocolul Silvic?) si sta acolo ca sa-si pazeasca avutul. Teoria ca este vorba de o baba ticaloasa se verifica prin faptul ca in loc sa plateasca un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinta neajutorata si  bolnava) sa faca zilnic naveta din oras in padure, fara sa-i pese de pericolele la care o expune pe biata fata.

Date: Scufita Rosie se intalneste cu lupul care o descoase in privinta drumului ei.

Analiza: Deja intram intr-o zona a fanteziei bolnave. Unu la mana ca in Romania lupi mai sunt tare putini, doi la mana ca se feresc de om ca de dracu iar trei la mana nu vorbesc si chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau cadavru bun de rontait. Singura explicatie este ca Scufita Rosie s-a uitat atat de mult la Animal Planet incat cunoaste biceiurile lupilor si le poate intelege scheunaturile.

Date: Lupul o ia inaintea Scufitei care se opreste la cules de flori, isi preface vocea, intra la bunica, si o inghite.

Analiza: Nu mai stam sa analizam faptul ca multe flori prin padure nu-s, numai in luminis. Dar trebuie spus ca nu e frumos sa inveti copiii ca e in regula ca atunci cand ai o treaba de facut, sa te opresti la cules flori fara sa stii daca nu-s cumva specii protejate si in consecinta, pe cale de disparitie.
Lupul in schimb pare un personaj menit sa fie bataia de joc a creatorilor de basme. Daca citim si “Cei 3 purcelusi” sau “Capra cu 3 iezi” observam un model bine definit. Lupul este un individ manat de dorinta perpetua de a navali in casele oamenilor. Foloseste toate tertipurile: imita voci si daca nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf.
Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual. Bunica musca momeala si-i da drumul. Iata cum este prezentata imaginea unei persoane in varsta: o senila care nu stie sa faca deosebirea intre un urlet de lup si glasul propriei nepoate. Cu aceasta imagine vor ramane copiii nostri.

Date: Lupul se imbraca cu hainele bunicii, se pune in pat unde il gaseste Scufita Rosie. O ademeneste prin vorbe sirete sa se apropie si o inghite si pe ea.

Analiza: Asta intrece orice rusine. Sa-l dea pe lup drept travestit, ei asta inca nu am mai auzit. Ce fel de minte bolnava poate spune la copii asa porcarii? Iar dialogul purtat cu Scufita e plin de aluzii sexuale: toate la lup sunt mari, urechile, labele, dintii, si mai ce?! Iar el raspunde invariabil cu minciuni menite sa o aduca pe Scufita in pat langa el. De aici deducem: corupere de minori si perversiuni sexuale!

Date: Apare vanatorul care impusca lupul si le elibereaza pe Scufita Rosie si bunica.

Analiza: Ce cauta vanatorul in casa bunicii? Doar daca n-a venit cu gand ascuns. Apoi ce cauta la vanatoare de lupi pe proprietate privata? Din doua una: sau e un braconier nenorocit sau e un stab mare de la Bucuresti care plateste sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale sadice. In oricare dintre variante, ar trebui sa fie infierat de creatorul basmului si nicidecum glorificat pentru fapta sa mareata.

Finalul povestii este sinistru: lupul zbatandu-se in ghiarele mortii (si ne mai intrebam de ce avem copii dereglati din toate punctele de vedere) “elibereaza” cele doua femei. Adica avem oroarea sa asistam la aparitia a doua fapturi partial digerate care se pare ca nu au murit ci cu nonsalanta isi reiau firul vietii.

Asemenea inchipuiri a unei minti bolnave se servesc zilnic copiilor intre 2 si 7 ani. Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale:  ”Alba ca Zapada” – auzi Alba si ea traieste in padure cu 7barbati.

Femeile au pasiuni mistuitoare

Buna ziua domnilor.

In acest moment in care scriu, sunt la birou. Si am sa va relatez o faza extrem de tare pe care am avut sansa sa o traiesc.

Dupa o ora de stat cu ochii in monitor, am simtit nevoia acerba de a pipa o tigara. Pana aici toate bune. In timp ce stateam cu coatele pe fereastra de la casa scarii,  fereasta aflata la etajul 2,  o voce suava, mieroasa, de femeie imparguita, coapta, care imi sopti usor ca tigarile sunt bine (initial), ca si ei ii place tutunul… dau o roata cu privirea, nu vad nimic. Urc privirea mai sus, vad, etajul trei, la balcon, o faptura cu o fatza blajina ma privea frumos…

“De ce fumezi, e frumos sa fumezi, dar nu e sanatos”

“Pai simt nevoia sa ma relaxez, sa ma destind un pic”

“Pai da, dar te poti relaxa si cu o fetita, asa sa o ai langa tine si sa nu mai fumezi…”

“Da, dar e greu… nu mi-as gasi destinderea in asa ceva”

“Ba, bine ca ca nu, esti tinerel, ai potential”

“Waw, va multumesc, dar totusi…”

“Daca ai nevoie de ceva, stau la etajul 3…” si arata orientativ cu degetul, zambeste usor in coltul gurii si se retrage ca o pisica, intocmai cum aparuse… tzigara aproape ca se fumase singura, iar eu ramasei cu scuipatul curgandu-mi din gura… setat pe vorbele femeii.

Era ea. O tanti la 70 de ani, (cred ca fusese o femeie frumoasa si ingrijita in tineretile ei), o doamne…

Oare ce o fi gandit, oare ce o gandi, oare ea?… o doamne….

Fuck! Foarte tare!

… m-am reintors sa postez aceasta experienta.

As putea…

As putea canta azi, as putea umbla fara mine peste ganduri mai senine, dar nu. Astazi vizualizez doar mii de forme dincolo de aparente si etichete sunt doar un trecator, comun, de pe o strada laturalnica… pustiita fara stire, de oamenii fara simtire. As putea din nou sa mai ating gusturile ce odata ma fascinau, sa ma intrec cu mine intr-o cursa pe dealurile straine, sublime… Da…

Ascult doar la amintirele cele vii, care-mi vin sa-mi inalte sufeltul intr-un rafinament gigantic, dar asezat. Sunt eu, sa pot fi, mai mult ca ieri, mai mult decat o amintire printre lucrurile tangibile, nu doar un efemer fara niciun pic de fler, sa fiu mai unic decat mine, dorul sa mi-l cant in baladele senine. Cred ca este mai mult decat atat sa privesti aceasta frumusete. Sa o detii pentru frumosul absolut, sa o contii, sa nu fie greu sa o simti, cu ca pe o amintire, ci ca pe o amintire vie a ce va fi. As putea sa cant in liniste, sa ma auzi doar tu, sa rezonez cu tine, o… minunata fiinta ce vii si imi soptesti ca… Pana la lacrimi sa gusti din acel pocal, sa vrei, sa poti, sa nu ai bariere, sa te depasesti intr-o cursa cu un sfarsit stiut numai de tine. As vrea sa pot sa te strig cand nimeni nu m-ar auzi, sa pot sa vreau mai mult de o sutime de miime.

Da…? As putea…

Hai sa incerc niste versuri… oare?

Sunetul meu

Pe dupa degete nu ma ascund,

Vibrand  al meu ecou in gand

Ca pozitivu-I cu dublu sens

Sa nu-l percep tocmai pe invers.

In aceasta lume sunt  doar un resident

Si sunt  al dracu’ de rezistent

Dati-mi furtuni, dati-mi si vant

Trecutu-I negru, sa mi-l vand.

Cutreier fugind neobosit,

Prea fals deosebit fiind

Sa aflu cand va fi mereu

Aceeasi goanna-n sufletul meu

Caut metode clasice de molestare

Sa-mprosc in curvele mele penale

Si s-astept cu-nfrigurare mare,

Blamarea sa dispara-n zare.

Peste o ora, peste un ceas,

O sa privesc ce-am mai ramas

Si cu vocea tremuranda-mi-n glas,

Ba, am mai castigat o lupta azi!

Si stiu, si rad de bucurie

Caci veti citi aceste rime

Care vor fi din parti fara motive

S-apara in reviste positive!

Nu ii dau titlu

Da… Si ma lamentez aiurea. E real. Se intampla fulminant. M-am ferit si ma feresc pe cat pot de acest subiect, dar acum simt nevoia sa il iau de coarne, mai mult ca niciodata. PERSPECTIVA

Doar ca nu vreau sa recunosc, traiesc intr-o lume atat de superficiala si egoista, incat imi vine usor sa ma urc pe pereti de atat prostie – pe principiul, “vad in ochii tai, fa, ca vorbesc cu peretii, cu gura plina!” Clasicul de final, “pam-pam” se aplica si atunci cat s-a demonstrat de era de demonstrat, nu in abstract, ci in durerost de adevarat. Il consideram un lucru normal? Nu, deloc. Aberant si netangential cu mine. Dar uite ca viata e o curva penala care se sterge la gura si e ca noua dupa ce te termina… de putere. Tie iti lasa un gol imens, ei i se deschid noi portite. Si veti spune – Da, pentru ca se lupta si asa e, si asa trebuie. Intr-un fel asa e, principiul supravietuirii individuale planeaza inainte de totul, fara sa mai stim de celalalt, in uitare, delasare, amagire. Eh, gata. Cand ti se iveste un traiect nou, ai tendinta sa il renegi pe cel pe care erai mai acum cateva momente. Probabil ca asa trebuie sa fie. Chiar gata acum…

+ ceva

“Cetatea” a fost construita, dar abia acum se fac finisajele, abia acum apar “operele de arta”, pictate, sculptate…Iar daca pana acum cei din jurul tau a construit cetatea, acum este randul tau sa fii artistul care ii da culoare, care o populeaza cu obiecte valoroase, menite sa dainuie toata viata ta si, de ce nu, chiar si mai departe…

Este bine insa sa intelegi si pericolul in care te afli….Sunt o multime de “influente artistice”, unele curente sunt bune, unele mediocre, altele excelente. Iar daca iti irosesti timpul si talentul alegand un curent mediocru atunci vor rezulta doar cioburi, franturi, maculatura…Si nu vei mai putea face nimic (asta in cazul in care vei avea capacitatea sa realizezi ca ceva nu este in regula), nu vei mai reusi sa fii “cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”

Iti Multumesc! …

O povestioara… de Pablo

“În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie.

Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.

“Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. “Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.”

Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul.

Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu.

“Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. “A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”

Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor.

Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor.

Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo.

Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: “El nu mai e ca noi. Preferă să se uita ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”

Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal.

Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.

La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot – dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.

Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: “Noi auzim!” ziceau ei.

Băiatul însă nu izbutea.

Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: “Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”

După aproape un an, băiatul gândi: “Pesemne oamenii ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: “Poate că totul e o legendă şi – din cauza cutremurului – clopotele se vor fi sfărâmat şi nu vor mai răsuna niciodată.”

În după-amiaza aceea se hotări să se întoarcă acasă.

Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura şi – cum gândul nu-i stătuse decât la clopote – putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină la jocurile copilăriei.

Băiatul era mulţumit şi – aşa cum numai un copil ştie s-o facă – se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur că nu-şi pierduse vremea, deoarece învăţase să contemple şi să venereze Natura.

Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, auzi şi primul clopot.

Şi altul.

Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.

Mulţi ani mai târziu – bărbat în toată firea acum – se întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor.

Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.

“Ce faci aici?” o întrebă el.

“Te aşteptam pe tine”, răspunse ea.

El îşi dădu seama că – deşi trecuseră amar de ani – femeia îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.

Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.

“Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil.”

“Ce este un războinic al luminii?”

“Ştii bine ce este”, răspunse ea, surâzând. “E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”

El nu se socotise niciodată războinic al luminii. Femeia păru a-i ghici gândurile: “Toţi sunt în stare să fie. Şi cu toate că nimeni nu se consideră războinic al luminii, cu toate acestea toţi sunt.”

El se uită la paginile caietului. Femeia surâse din nou.

“Scrie despre războinic”, zise ea.

MOTTO:

“oamenii se bucura cand rasare soarele, se bucura cand se sfarseste ziua; ei nu vad ca viata lor se scurge”

RAMAYANA